Acum câțiva ani, într-un atelier de improvizație, un doctor mi-a spus o frază care mi-a rămas în minte de atunci.
Mi-a zis: „Eu știu exact ce am de făcut când intru în salon. Știu diagnosticul, știu tratamentul, știu statisticile. Singurul lucru pe care nu l-am învățat niciodată este cum să mă uit în ochii unui om și să-i spun că nu mai e nimic de făcut."
Nu era o problemă de competență. Era un medic bun. Era o problemă de prezență — adică tocmai lucrul pe care nicio facultate nu ți-l predă, pentru că nu se poate preda din cărți.
Și aici începe ceea ce fac eu: teatru aplicat.
Teatrul nu este despre actorie. Este despre ce se întâmplă între doi oameni.
Cei mai mulți oameni cred că teatrul înseamnă să te prefaci. Să joci un rol, să spui replici, să fii altcineva. E exact pe dos.
Teatrul bun te învață să fii tu însuți, nu altcineva. Te învață să stai în tăcere fără să fugi de ea. Să asculți cu adevărat, nu să aștepți să-ți vină rândul să vorbești. Să observi ce simte celălalt înainte să deschidă gura. Să-ți controlezi vocea și corpul astfel încât ceea ce spui și cum spui să transmită același lucru.
Sunt exact aceleași abilități de care are nevoie:
- medicul din povestea de mai sus, care trebuie să poarte o conversație imposibilă;
- managerul care intră într-o ședință tensionată și trebuie să convingă, nu să impună;
- profesorul care a pierdut atenția clasei și nu mai știe cum s-o recâștige;
- adolescentul care simte totul intens, dar nu găsește cuvintele.
Toți acești oameni au aceeași problemă, deși par complet diferiți: cum să fii prezent, autentic și eficient în același timp.
De ce nu funcționează un training clasic
Probabil ai fost la cel puțin un curs de comunicare în viața ta. Un slide cu „cele 7 reguli ale ascultării active". O listă cu „ce să faci și ce să nu faci". Poate chiar un exercițiu de rol jucat stângaci, în fața colegilor, despre care toți știu că e o convenție.
Și apoi te-ai întors la birou și nu s-a schimbat nimic.
Asta se întâmplă pentru că informația nu schimbă comportamentul. Toți medicii știu deja, teoretic, că trebuie să fie empatici. Toți managerii știu că trebuie să asculte. Problema nu e că nu știu — problema e că în momentul real, sub presiune, corpul preia controlul și face exact ce făcea înainte.
Teatrul lucrează altfel. Nu îți spune ce să faci. Te pune să treci prin situație, de mai multe ori, în siguranță, până când reacția nouă devine a ta. Nu o memorezi. O trăiești. Și de data asta, când te întorci în salon sau în sala de ședințe, ceva chiar s-a schimbat.
Poți vedea multe exemple AICI, adică pe site-ul asociației din care fac parte, o entitate în care teatrul aplicat este o forță de incluziune prin artă.
Ce vreau să fac cu acest blog
În următoarele săptămâni o să scriu aici despre lucrurile pe care le văd în atelierele mele — fără să dau nume, fără să transform oamenii în studii de caz. Despre ce înseamnă să comunici când chiar contează. Despre emoții și despre cum le punem la treabă, în loc să le ascundem. Despre tinerii care nu sunt „dificili", ci doar n-au fost încă învățați cum să spună ce simt. Și despre cum tehnici vechi de când lumea, din teatru, rezolvă probleme foarte concrete din spitale, din companii și din școli.
Dacă lucrezi cu oameni — sau vorbești în fața lor — cred că o să-ți fie de ajutor.
Doctorul din povestea de la început (am devenit amici între timp) mi-a scris după câteva luni. Nu mi-a spus că acum îi e ușor. Mi-a spus altceva, mai important: „Acum nu mai fug din momentul ăla. Stau în el. Și se vede că oamenii simt diferența."
Asta e tot ce încerc să fac. Și aici o să-ți povestesc cum.
Felix Crainicu lucrează cu echipe, profesioniști din sănătate, profesori și adolescenți, folosind tehnici de teatru aplicat pentru comunicare, prezență și expresivitate. Dacă vrei să afli ce ar putea însemna asta pentru echipa sau organizația ta, hai să discutăm.